Invatamantul Primar Buzoian

I. COMPETENȚA= ABILITATEA SAU CAPACITATEA DE A SATISFACE SCOPURILE EDUCATIVE (TERMEN DE DICȚIONAR). 

CHOMSKY introduce primul noțiunea de „competență” în lingvistică, în anul 1965, definind-o ca fiind:
„ aptitudinea de a produce și înțelege un număr finit de enunțuri, principii, actiuni, moduri sau modele practice de a se comporta, strategii preferențiale și stiluri productive în profesiunea didactică.”
Competența este capacitatea unui individ de a soluționa o problemă, de a interpreta un fenomen, de a lua o decizie sau de a efectua o acțiune. Competența cadrului didactic în acțiunea educativă este abilitatea comportării educatorului într- un anumit fel, într-o situație pedagogică. În acest sens, competența reprezintă posibilul comportamental, în timp ce performanța dezvăluie realul comportamental. Competența este condiționată de informație care acționează asupra performanței și stilului de muncă al cadrului didactic în mediul școlar respectiv.
Pentru stabilirea comportamentului dezirabil al cadrului didactic intervin mai multe variabile:
• sarcinile asumate;
• însușirile de personalitate;
• situații educaționale într- o clasă.
Comportamentul cadrului didactic poate fi redus și la o dimensiune ca normativitatea care este reprezentată prin prescripții necesare efectuării acțiunii educative. Comportamentul normativ al cadrului didactic se referă
la :
• scopul acțiunii avute în vedere;
• timpul efectuării ei;
• locul executării ei;
• modalitățile concrete de acțiune;
• o anumită stare de performanță de obținut de către elevi.
Se poate vorbi de o diversitate de conduite în legătură cu mai multe variabile de competență ale acestora:
Ele sunt condiționate de aptitudinile pedagogice și de nivelul culturii profesionale ale cadrului didactic.Sub incidența lor, educatorul se poate caracteriza printr- un stil pedagogic, o manieră de lucru cu elevii, relativ constantă, repetabilă în funcție de personalitatea sa, de cultura, experiența acumulată, de situațiile pedagogice pe care le identifică și de modul în care se implică în ameliorarea lor. Stilul pedagogic nu se intemeiază pe o singură componentă, ci reprezintă interacțiunea dintre ele. Se disting astfel mai multe stiluri, în funcție de criteriile de clasificare folosite:
A.) 1.) cognitiv-creativ, deschis spre nou, spre inovatie; 2.) rutinier, închis, caracterizat prin refuzul inovațiilor;
B.) 1.) directiv, cu îndrumare riguroasă, pas cu pas; 2.) nondirectiv, care favorizează independența elevilor;
C.) 1.) autoritar, centrat pe institutor/ educator/ profesor; 2.) democratic, centrat pe elevi;
D.) 1.) centrat pe conținuturi; 2.) centrat pe capacități/ competențe; etc.
Calitățile unui educator, determinate de rolurile pe care le îndeplinește în activitatea educativă și impuse prin statutul său de cadru didactic, sunt numeroase, ca:

II. Autoritatea este cea mai importantă, fiind definitorie pentru comportamentul său.



AUTORITATE= PERSOANĂ CARE SE IMPUNE PRIN PRESTIGIUL ȘI CUNOȘTINȚELE SALE (TERMEN DE DICȚIONAR).



PROPRIETĂȚILE AUTORITĂȚII
Semantic, autoritate desemnează prestigiul de care se bucură educatorul dat de cunoștințele și calitățile sale ca om. Logic, autoritate desemnează relația dintre trei termeni:


Se pune întrebarea: „CÂND DASCĂLUL ESTE O AUTORITATE ?”, din care rezultă următoarele două întrebări:
1.) „CÂND TOT CEEA CE SPUNE ESTE ACCEPTAT CA ADEVĂRAT DE ELEVI?”
Răspunsul este parțial afirmativ pentru că există pericolul îndoctrinării.
2.) „CÂND ADOPTĂ DECIZII CARE COMPORTĂ SCHIMBĂRI NECESARE COGNITIVE ÎN COMPORTAMENTUL ELEVILOR.”
Este posibil ca elevul să nu admită ceea ce spune dascălul său, ceea ce poate duce la două tipuri de cauze:
a.) NU ESTE INTERESAT DE DISCIPLINA RESPECTIVĂ;
b.) NU REUȘEȘTE SĂ DECODIFICE MESAJUL UTILIZAT DE PROFESOR ÎN COMUNICARE,
CEEA CE DETERMINĂ AȘA- NUMITA „ BARIERĂ DE TEZAUR”, CARE APARE ÎN MOMENTUL ÎN CARE ELEVUL NU DEȚINE CUNOȘTINȚELE NECESARE ASIMILĂRII CELOR NOI. POATE APARE „ EFECTUL DE REZONANȚĂ”, CÂND INFORMAȚIA TRANSMISĂ NU RĂSPUNDE INTERESULUI SĂU, NU DETERMINĂ MOTIVAȚIA ȘI NU SE INTERIORIZEAZĂ.
Autoritatea educatorului are mai multe trăsături și anume: autoritatea nu este pentru sine, ci pentru alții; ceea ce determină urmatoarea implicație:
* autoritatea este asimetrică, este distribuită inegal: unul sau altul nu dețin aceeași autoritate în același domeniu.
* nici un om nu este o autoritate pentru altul într- un domeniu; nu există autoritate absolută.
Există două tipuri de autoritate :
 epistemică (într- un anumit domeniu; se raportează la un anumit nivel de cunoștințe științifice);
 deontică (este autoritatea celui care conduce, realizează acțiunea educativă, emite directive și scopul acestora este executarea lor.) Directivele nu se identifică cu ordinul deoarece sunt întemeiate și li se relevă necesitatea. În general, putem vorbi despre:
 autoritate de statut, dată de însuși statutul individual; este conferită și, în oarecare măsură, este asociată cu puterea;
 autoritate carismatică, câștigată, cucerită, bazată pe datele personale.

III. Ce înseamnă să fi învățător/ institutor / profesor pentru învățământul primar?


IV. CRED ÎN PUTEREA EDUCAȚIEI, MODELATOAREA PERSONALITĂȚII,




1. Ghidul programului de formare / informare a personalului didactic din invatamantul primar, Ministerul Educatiei si Cercetarii, Bucuresti , 2003;
2. Alexandru Ion, Personalitate si vocatie, Editura Junimea, Iasi, 1982;
3. Barzea Cezar, Arta si stiinta educatiei, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995;
4. Iucu Romita, Credite – Standarde: transferabilitate, alocare, certificare. Aplicatii pentru construirea programelor de formare, Buletinul Centrului National pentru Formarea Personalului din Invatamantul Preuniversitar, Nr. 2 / 2002;
5. Iucu Romita, Formarea initiala si continua a managerilor din invatamantul preuniversitar – aplicatii pentru procesul de formare a managerilor scolari, Omagiu profesorului Miron Ionescu. Studii si reflectii despre educatie, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj - Napoca, 2003;
6. Iucu Romita, Instruirea scolara. Perspective teoretice si aplicative, Editura Polirom, Iasi, 2001;
7. Iucu Romita, Managementul clasei de elevi – gestionarea situatiilor de criza educationala, Editura Fundatiei Culturale Dimitrie Bolintineanu, Bucuresti, 1999;
8. Iucu Romita, Managementul si gestiunea clasei de elevi. Fundamente teoretico - metodologice, Editura Polirom, Iasi, 2000;
9. Iucu Romita, Panisoara Ion-Ovidiu, Formarea personalului didactic, Editura UMC, Bucuresti, 2000;
10. Iucu Romita, Formarea cadrelor didactice. Sisteme, politici, strategii, Editura Humanitas Educational, Bucuresti, 2004;
11. Paun Emil, Profesionalizarea carierei didactice. Standarde profesionale pentru profesia didactica,Consiliul National pentru Pregatirea Profesorilor, Bucuresti, 2002;
12. Potolea Dan (coordonator), Toma Steliana, Zlate Mielu, Cretu Tinca, Verza Emil, Iucu Romita, Tacea Firuta, Velea Simona, Bercu Nicoleta, Curriculum pentru filiera vocationala – profil pedagogic, Consiliul National pentru Curriculum, 2002.

Etichete: A fi dascăl........

publicat de Insp.sc.prof. drd.Veronica Trandafir @ 23:21